TERRA

erra (numit şi Planeta Albastră) este a treia planetă ca distanţă faţă de Soare în sistemul nostru solar, şi a cincea ca mărime. Când desemnează planeta, cuvântul se scrie cu majusculă. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, şi singura din Univers cunoscută ca adăpostind viaţă (controversele legate de existenţa vieţii extraterestre continuă să existe) Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul satelit natural Luna, numită şi Selena, a început să-l orbiteze puţin timp după aceea, cu 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Pentru comparaţie, vârsta Universului este de circa 13,7 miliarde de ani. Suprafaţa Pământului este acoperită în proporţie de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid şi "uscat". Zona acoperită de apă este împărţită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente.

De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice şi biologice majore, astfel încât toate urmele condiţiilor sale iniţiale au fost şterse. Suprafaţa exterioară a Planetei Terra este împărţită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele faţă de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte şi lichid), fiind format din mantaua topită şi miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condiţiile atmosferice şi de la suprafaţă, care au permis apariţia vieţii pe Terra, au fost la rândul lor influenţate în mod decisiv de către diversele forme de viaţă. Acestea se află într-o balanţă ecologică fragilă, în permanentă schimbare.

Între Terra şi restul Universului există o permanentă interacţiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuenţat continuu viteza mişcării de rotaţie a Terra. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra; forţa de atracţie se numeşte gravitaţie, iar acceleraţia cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitaţional se numeşte acceleraţie gravitaţională (notată cu "g" = 9,81 m/s2). Se crede că motivul apariţiei oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat şi ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciaţiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafaţă terestră cu un strat de gheaţă. Terra nu are alţi sateliţi naturali în afară de Lună; corpul ceresc Cruithne a fost calificat în mod greşit drept satelit al lui Terra, fiind în realitate un asteroid. Cruithne a fost descoperit în 1986; el urmează o orbită eliptică in jurul Soarelui, asemănătoare cu orbita lui Terra, şi care nu se apropie prea mult de ea. De pe Pământ orbita lui se vede în formă de potcoavă.
Cuprins
[arată]

* 1 Semantica
o 1.1 Simbol
* 2 Istoria
* 3 Caracteristici fizice
* 4 Magnetosfera şi Centurile Van Allen
* 5 Descoperiri geologice privitoare la "copilăria" Pământului
* 6 Bibliografie
* 7 Vezi şi

[modifică] Semantica
Pământul şi Luna

Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădacinii terra-, ca de exemplu cuvântul "terestru". Mai există şi rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeiţa romană Terra Mater, ce se pare că şi-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii ştiiţifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiţei Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Denumirea de Pământ este singura care nu provine din vechea mitologie greacă sau romană, spre deosebire de majoritatea corpurilor cereşti cunoscute la acea dată (de exemplu Marte, Venus, Neptun, ş.a.m.d.). Cuvântul „Pământ” provine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă „pavaj”, „drum pietruit”.
[modifică] Simbol

Simbolul astrologic şi astronomic al Planetei Terra este o cruce încadrată de un cerc ce reprezintă un meridian şi Ecuatorul (⊕). O altă varianta aşează crucea deasupra cercului (♁).
[modifică] Istoria

Pe baza descoperirilor geologice oamenii de ştiinţă au reuşit să reconstituie o serie de date referitoare la trecutul planetei. Ei au aflat astfel că Pământul s-a format din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alături de Soare şi de celelalte planete ale sistemului solar, acum aproximativ 4,55 miliarde de ani, Luna formându-se ceva mai târziu. Iniţial sub formă lichidă, stratul exterior al planetei avea să se răcească, dând naştere scoarţei terestre. Emanaţiile de gaze şi erupţiile vulcanice au format atmosfera primară. Condensarea vaporilor de apă, alături de gheaţa din comete, aveau să formeze apoi şi oceanele2. Această puternică activitate chimică a fost sursa apariţiei, acum circa 4 miliarde de ani, a unei molecule cu capacitatea de a se înmulţi spontan. După alte 500 de milioane de ani, ultimul predecesor comun al fiinţelor dispărea3. Dezvoltarea procesului de fotosinteză a permis ca energia Soarelui să fie utilizată direct şi eficient; oxigenul rezultant s-a acumulat în atmosferă şi a dat naştere stratului protector de ozon (O3). Înglobarea celulelor mai mici în unele mai mari a avut ca rezultat naşterea celulelor complexe, numite eucariote4. Celulele din cadrul coloniilor s-au profilat pe anumite tipuri de ţesuturi, din acestea rezultând din nou viaţă, în formă unor adevărate organisme multicelulare; apoi, cu ajutorul stratului de ozon ce absorbea radiaţiile ultraviolete ucigaşe, viaţa avea să se împrăştie pe toată suprafaţa Terrei.

De-a lungul sutelor de milioane de ani continentele s-au tot reunit şi despărţit, pe măsură ce se modela şi suprafaţa planetei Terra. În cursul acestor modelări, continentele s-au unit şi au format de câteva ori supercontinente. Cel mai vechi supercontinent cunoscut, Rodinia, s-a destrămat însă din nou - acum aproximativ 750 de milioane de ani. Continentele s-au reunit mai târziu din nou pentru a forma Pannotia - acum 600-540 milioane de ani, şi mai apoi Pangeea, care s-a destrămat acum 180 milioane de ani5.

În anii 1960 s-a lansat o ipoteză conform căreia, în urma unui puternic proces glacial ce a avut loc acum 750-580 milioane de ani, în timpul Neoproterozoicului, o mare parte din planetă a fost acoperită cu un strat de gheaţă. Această ipoteză a fost denumită „Bulgărele de Zăpadă” (Snowball Earth) şi este de un real interes, întrucât conduce la explozia de organisme din perioada Cambrianului, când au început să prospere formele de viaţă multicelulare 6. De la această explozie, acum aproximativ 535 milioane de ani, au avut loc 5 extincţii ale vieţii în masă 7, ultima dintre ele petrecându-se acum 65 de milioane de ani, când o probabilă coliziune a unui asteroid cu Terra a declanşat dispariţia dinozaurilor şi a altor reptile de talie mare, dar a cruţat viaţa animalelor de talie mică precum mamiferele. De-a lungul ultimilor 65 de milioane de ani clasa mamiferelor s-a diversificat. Acum câteva milioane de ani o mică primată africană şi-a dezvoltat capacitatea de a sta în poziţie verticală. Acest lucru i-a dat posibilitatea să folosească unelte şi a încurajat comunicarea, fapt ce a stimulat şi dezvoltarea şi mărirea în volum a creierului. Evoluţia agriculturii şi apoi a civilizaţiei a permis oamenilor să transforme faţa Pământul într-o perioadă scurtă de timp, aşa cum nici o altă fiinţă nu o mai făcuse, modificând atât existenţa şi cantitatea altor forme de viaţă, cât şi clima planetei.
[modifică] Caracteristici fizice
Animaţie ce prezintă mişcarea de rotaţie a Pământului

Văzut din spaţiul extraterestru, o mare parte din Pământ prezintă culorile albastru închis şi alb - datorită oceanelor şi a norilor din atmosferă. Albedo-ul său este de 36,7%, fiind depăşit, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar, doar de cel al lui Venus. Este de asemenea şi cea mai mare şi densă dintre aceste planete.
Harta Fizică a Pământului
Pământul văzut de pe Lună
[modifică] Magnetosfera şi Centurile Van Allen

Zona cuprinsă de câmpul magnetic al Pământului se numeşte magnetosferă. Ea absoarbe particulele încărcate cu energie provenite din Soare şi le fixează în 2 centuri numite după descoperitorul lor, James van Allen. Centurile Allen înconjoară Pământul deasupra ecuatorului. Magnetosfera este comprimată în partea dinspre Soare datorită forţei particulelor ce vin dinspre acesta, şi este mai extinsă în partea opusă Soarelui.

Câmpul magnetic terestru e format dintr-o forţă magnetică care se află în nucleul lichid exterior. Liniile câmpului magnetic ies din Pământ la polul sud magnetic, localizat lângă strâmtoarea McMurdo din Antarctica, şi reintră la polul nord magnetic de lângă insula Prince of Wales din Arctica canadiană.

Polii magnetici sunt situaţi în apropierea celor geografici (fără să se suprapună cu aceştia), iar poziţia lor se modifică în timp. În prezent, polul nord magnetic se deplasează spre vest cu o viteză de 0,2 ° pe an. La fiecare aproximativ jumătate de milion de ani câmpul magnetic al Pământului se inversează. Procesul de inversare propriu-zis poate dura 1.000-1.500 ani, timp în care câmpul magnetic slăbeşte, iar polii se deplasează spre poziţiile inversate, revenind şi la intensitatea lor magnetică anterioară.
[modifică] Descoperiri geologice privitoare la "copilăria" Pământului

Stabilirea vârstei unui specimen de material este dificilă. Se foloseşte un spectrometru de masă, care analizează cu ajutorul calculatorului prezenţa elementului chimic Neodim (Nd) în probele de material.

Descoperiri importante de până acum:

* 2008 în Canada, o rocă de peste 4 miliarde de ani vechime
* 2009 în estul Indiei, o rocă tot de peste 4 miliarde de ani vechime. Geologi: Klaus Metzger (Germania), Erik Scherer (SUA) şi Dewashish Upadhyay (India)

[modifică] Bibliografie

* G. B. Dalrymple, 1991, "The Age of the Earth", Stanford University Press, California.
* A. Morbidelli şi alţii, 2000, "Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth", Meteoritics & Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309-1320.
* W. Ford Doolitte, "Uprooting the Tree of Life", Scientific American, 2000.
* L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, "On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere", Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261
* J.B. Murphy, R.D. Nance, "How do supercontinents assemble?", American Scentist, vol. 92, pp. 324-333
* J.L. Kirschvink, 1992, "Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth", The Proterozoic Biosphere, pp 51-52
* D. Raup & J. Sepkoski, 1982, "Mass extinctions in the marine fossil record", Science, vol. 215, pp. 1501–1503

[modifică] Vezi şi

* Straturile Pamantului

[ascunde]
v • d • m
Sistemul solar
Solar System XXX.png
Stea
Soarele
Planete şi sateliţi
Mercur · Venus · Pământ (Luna) · Marte (sateliţi) · Jupiter (sateliţi, inele) · Saturn (sateliţi, inele) · Uranus (sateliţi, inele) · Neptun (sateliţi, inele)
Planete pitice
Ceres · Pluton (sateliţi) · Haumea (sateliţi) · Makemake · Eris (sateliţi)
Corpuri mici
Asteroizi

Vulcanoizi · Centura de asteroizi · Asteroizi troieni · Centauri · Damocloizi · Meteoroizi ·Apophis
OTN-uri

Centura Kuiper · Discul împrăştiat · Norul lui Oort
Comete

Halley · Hale-Bopp · Encke
Altele
Formarea sistemului solar · Lista planetelor sistemului solar